vineri, iulie 06, 2007

Pseudoarticol scholastico-filosofico-reflexivo-bacalaureant realizat prin tehnica memoriei voluntarizate

Dignus est accipere gloriam nostrarumque gratias quia Te non indignus esse putavit quasi homo verus vivere et nobis iustam viam indicare, quae caritatis et amoris legis est. Nos vivere dedicisti sicut Tu, qui imitandus est et semper eris, vixisti. Divine Magister, Librum tuum vivens et vitam ferrentem ita in nostris cordibus pone ut nos Tibi semper orationes e hunc legamus, ut verba Sancti Pauli “sine intermissione orate” in nobis incarnentur. Gratias Tibi agimus pro fas atque nefas, pro gaudio ac tristitia, pro omnia et omnia. Quia “in Te, Domine, speravi, non confundar in aeternum”; nunc dico et semper cum Sancto Nicetas dicam.

“Our sorrows have ended” aş spune glumind. Azi am dat ultima probă la bacalaureat. A fost filozofie, dar a fost şi filozofare… A fost o ocazie favorabilă spre a-mi reaminti cât de liber e omul şi cât de demn, dar şi cât de lipsit de demnitate…; depinde de el. De ce să nu iubeşti (dar să iubeşti într-adevar) şi apoi să faci ce vrei după cum spune Sfântul Augustin? Poţi fi, deci, liber în mod absolut, dar, totuşi, relativ prin legătura iubirii. Am înţeles că mulţi greşesc, dar nu eşti obligat să îi urmezi în greşeală. Şi, terminată fiind filozofarea scrisă, la un moment dat am numerotat foile, le-am predat şi am terminat bacalaureatul. Imediat s-a deschis geamul şi vântul a suflat cu putere; atunci m-am distrat după cum îmi stă în fire; acum, însă, îmi dau seama că astfel trec toate, ca vântul, ca un vuiet ce le smulge din locul pe care noi îl credem, chiar fără să ne dăm seama, veşnic. Mi-a rămas în minte imaginea supraveghetoarei care încerca să împiedice foile să se împrăştie prin sală. Aşa facem şi noi, ne opunem trecerii “suflului temporal”, dar el trece fără să ţină seama de împotrivirea noastră; aşadar nu ne luptăm cu morile de vânt, ci ne luptăm cu însuşi vântul. Apoi am încercat şi noi să strângem foile pentru că am considerat că erau de preţ. Astfel acţionăm şi noi când strângem cenuşa arsă a planurilor neîmplinite sau a amintirilor. Timpul trece, deci, şi le suflă pe toate; noi rămânem drept aceia care suntem, fără a avea garantat şi dreptul de a avea. Toate trec pe lăngă noi (tinereţe, frumuseţe, sănătate, bunuri materiale), dar noi rămânem pe loc drept oameni ce suntem. Şi am ieşit şi mi-am luat ghiozdanul…şi am plecat…

Era acelaşi ghiozdan cu care mersesem să văd când mă “programaseră” să dau proba de română la oral. Speram, graţie numelui meu cam codaş la împărtirea literelor iniţiale, să “mă dau în spectacol” doar a doua zi, marţi. Aşa a şi fost. Am mai avut timp să citesc.

În prima zi (luni) muream de curiozitate şi, cu gândul “ia să-i mai întreb pe colegi ce-o facut”, m-am interesat: şi aflu multe, atât fericite, cât şi mai puţin fericite. Toţi speram, însă, să luăm 10; mai circula şi zvonul că “se dă zecele pe bandă”, dar se vorbea şi de o comisie cu o trăsătură cromatică pregnantă (era compusă din două doamne: una roşcată, cealaltă blondă cu o şuviţă ţiclam) care dădea note îngrozitor de mici (gen 9 şi sub 9). Aşa…

Vine şi a doua zi în care, după ce merg pe la directorul spiritual ca să-l rog să se roage pentru mine (îmi spusese înainte că vrea să ştie ora exactă la care dau probele) şi la biserică într-o scurtă vizitaţie (eram dacă nu în întărziere, cel puţin nu foarte relaxat din perspective timpului; ca de obicei, de altfel…), sosesc la locul în care aveau să se făptuiasca fapte mari (aveţi o mostră de acuzativ intern aici). Mă întălnesc cu Naomi care mă pune (fără success, însă) să-i recit o poezie şi cu o cunoştinţă de la Coşbuc care declara în mod asianic: “Io nu ştiu nimic”; nu mai are rost să vă spun ca 10 va lua peste câteva minute cu toate că şi după aceea era convinsă că nu ştie. Să continuăm povestirea… Îmi intră cineva în faţă (îmi vine să mă mânii pe el, dar aşa eram de emoţionat încât cred că am uitat de mânie), încerc să “redevin stăpân pe situaţie” şi, într-un sfârşit, intru…

Îmi declin identitatea, îmi aleg o foaie cu subiecte (mare folos de faptul că erau pe alese…) şi mă aşez… Dacă ţin minte bine, atât eram de “afectat” de afectivitate încât nu am înţeles mai mult din primul text (erau doua articole dintr-un document internaţional referitor la drepturile omului) decât din textele pe care le făceam când mă pregăteam pentru atestatul de limba engleză. Până la urmă am avut timp şi să ma plictisesc; pentru cel de-al doilea subiect îi multumesc profesoarei de română care ne-a dat o fişă cu rezolvarea lui cu trei-patru zile înainte. Mă ridic vesel când sunt chemat şi începe spectacolul… Spectatori erau două profesoare de română din care una se uita în gol (dar era atentă că mai şi vorbea; mai au oamenii şi gânduri, nu?). Rezolv repede primele puncte (la care nu străluceam) şi vine de spus părerea: specialitatea mea… Şi dă-i şi lupta cu filozofia politică (vorbeam despre libertata de exprimare şi cea a întrunirilor), cu nume precum Popper şi Nozick. Următorul îl expun “plenar”, nu doar cu slove şi elemente paraverbale, ci şi cu gesturi (desenam obiecte în aer şi simulam schimbarea de perspectivă…imaginaţi-vă!!!). Şi scap şi ies înainte de a-mi termina discursul, întrerupt fiind; probabil pe examinatoare le încercase un sentiment de saţietate…

După un plin urmează un gol şi apoi iarăşi un plin. Aveam, deci, o zi liberă…încheiată de proba orală la engleză de care îmi era cel mai frică; era o teamă neîntemeiată după cum mi-am dat seama mai încolo… De data asta circulau alte informaţii: să mergem mai devreme (chiar cu o zi înainte) fiindcă ne “termină” mai repede; bine că nu veneau sfaturi să dormi în şcoală ca nu cumva să nu mai fie cineva care să-ţi dea notă; aşa-s oamenii, se “ambalează”…

Al doilea spectacol din stagiunea iunie-iulie 2007 debutează fără multe emoţii. Trebuia să vorbec despre iubire (iar am “expediat” cerinţele “pe text” şi m-am sinţit în largul meu la păreri) şi foarte bine că îmi aminteam câteva lucruri din mesajul Papei Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare din 2007; am vorbit, deci, despre iubirea “αγάπη” şi “ἔρως” şi sinteza lor realizată cu succes în cadrul dragostei divine, dar subiectul al doilea m-a coborât din straturule înalte spre a trata curiozitatea bolnavă cultivată de media care exhibă viaţa “viaipi”-urilor. Pfhu… “veni, vidi, vici”; am trecut Rubiconul şi l-am învins pe Pompeiul “blâblâielilor” şi al “penelor de curent” ideatice…nu total, dar destul cât să-mi provoace mirarea; ştiu că meritul mi-e mic, dar am dreptul să mă bucur, nu? Şi, pe deasupra, aveam nişte examinatoare care s-au dovedit a fi “good listeners” (am citat-o pe una dintre ele); erau parcă mai cumsecade decât bunicile mele (vai, să nu mă audă că se supără…; acum voi întelegeţi comparaţia hiperbolizantă…). Cu engleza s-au terminat şi probele orale care îmi displăceau, eu fiind certat cu facultatea vorbirii în persoana elocinţei. Ştiţi, nu ne prea vorbeam…

Poveşti, poveşti şi iar poveşti pe messenger cu Andrada, Attila, Iţă, Iza, Lucia, Luisa (cu “s”), Mihnea, etc… Vorba lungă săracia omului…

Vineri dimineaţă, cu puţin înainte de ora 8:30: ipochimeni cunoscuţi sau nu mie în curtea şcolii mele, unii mai veseli, alţii mai trişti (a se citi somnoroşi). Urcăm, urcăm, urcăm, fiecare după onoarea numelui său. Mie mi-a revenit un loc pe fosta scenă (loc cu puternice valenţe simbolice…). După o perioadă de aşteptat pe care am perceput-o ca fiind destul de lungă (scade apoi durata expectaţiei în graniţele percepţiei; o să deduceţi cauza…) soseşte varianta…X (era o glumă recurentă zilele astea), dar nu înainte de a “socializa” (verb care nu înseamnă “naţionalizare” cum citim în dicţionar, ci înseamnă, de fapt, a fi într-o situaţie de comunicare cu ceilalţi oameni; sigur că ea poate fi semnul unei penurii a materiei interioare contrabalansată de exteriorizarea exagerată şi, din acest punct de vedere, unii folosesc verbul “socializa” cu o tentă depreciativă sau ironică; noi ne mentinem în domeniul neutru-(uşor)pozitiv). Afinitatea creşte odată cu timpul alocat comunicării căruia i se măreşte durata. Aşa am ajuns să aflu cum e la liceul de informatică, care limbaj de programare ar fi cel mai accesibil, de ce intră hainele la apă (şi cum e cu legăturile de hidrogen din chimia organică) şi ce gânduri au alţii pentru viitor. M-am întâlnit până la ultima probă (inclusiv) cu foşti colegi şi cunoştinţe, ba chiar cu cineva ai cărei bunici sunt consăteni cu bunicul meu. Ce mică-i lumea, nu?

Şi vine varianta şi pleacă varianta de la română (rezolvată). Era o variantă destul de “pioasă” cu multe elemente din religie… “Dacă nu ştim, atunci potrivim”, nu? Sper numai ca “potrivirea” să fie adecvată adevărului şi să nu cădem în “argumentaţiile” sofistice ruşinoase care se împotrivesc adevărului cunoscut şi care sunt nedemne de un om. Cum nu prea aveam ceva “pregătit” (nu vorbesc de fiţuici, ci de ceva lecţie asimilată “angro” şi fără digestie) a trebuit să apelăm la acţiunea de a scormoni printre idei şi noţiuni. Am ales, am sintetizat, am inventat şi “s-a făcut de” un eseu. Atât era de captivantă varianta încât n-am mai gasit timp pentru nevoi în afară de cele ale scrisului şi gânditului.

Continuă stagiunea lui “theatrum mundi scholasticum” după un sfârşit de săptămână cu trei zile consective (marţi, miercuri şi joi) în care foile de concurs ne-au pus la mare încercare talentul scriitoricesc in domeniile istoriei, latinei şi filozofiei. Variantele au fost de o dificultate crescută faţă de aşteptările mele; am avut ocazia să experimentez dictonul “errare humanum est” şi să-l simt pe acela care spune “fugit irreparabile tempus”. Când am vazut-o pe cea de latină am încercat un alt sentiment: cel al cutremurării; cutremurul, spre fericirea mea, a durat puţin şi nu a afectat structurile de rezistenţă intelectuale.

“Our sorrows have ended” aş spune glumind. Azi am dat ultima probă la bacalaureat. A fost filozofie, dar a fost şi filozofare…

5 comentarii:

Andrei M spunea...

Fumos text... gandurile curg garla chiar daca apar multe paranteze picate. Spor la scris

Natalia spunea...

genial...
sincer..
toata stima si respectu..
mai ales ca suntem in the system
;)

Natalia spunea...

aveai dreptate...nu era calc de vine..erai tu..
nu uita trabuie sa extinzi penultimul paragraf... e pacat sa concentrezi 3 zile asa de importante..se pierd multe..
;) si incearca unsfarsit mai fulgerator

Raith Krace spunea...

3 zile cu valoare de saptamana, bine spui. Mie mi s-au parut aceste zile ca cele mai stresante idn viata fiindca erai in focuri in permanenta. Bine ca s-a terminat.. Te cred ca te simti in al noulea cer ca si eu ma simt la fel.

Marius spunea...

Felicitari! Excelent scris!